cum e să duci la şcoală, pentru prima dată în viaţa ta, un copil de clasa I

vă atenţionez că senzaţia e alta decât promenadele de la grădiniţă şi înapoi. pe lângă faptul că tot drumul până la şcoală – ducând copilul cu o mână iar în alta ghiozdanul greu – îţi tot bolmojeşti sub nas: bleaaaa so dus de râpă tot timpul pe care îl credeam cândva al meu (iar eu credeam că-l am din plin), prima senzaţie pe care o încerci este retrăirea. când spun retrăire, am în vedere literalmente retrăirea senzaţiilor ciudate, matinale, confuze, fără vreun habar de viitor, niciun habar de ce-o să îmi dea viaţa (care părea mistică şi promiţătoare în acelaş timp)… senzaţiile celea când mă trimiteau ai mei la şcoală şi abia de se crăpa de zi şi te gândeai: fuuu matematica, fuuu biologia, am obosit de toata huineaua – vreu să fiu mare, independent, să fac ce vreau. şi iată, mă trezesc din avalanşa de stări scoase undeva din copilărie, şi iată-mă-s: mare, liber şi inutil. probabil copilul din mine se răzbună pe şcoală, poate de asta nu vreau să fiu nimeni şi nimic. probabil e încă o scuză bună pentru lenea mea.

iată-mă-s mare. duc un copil la şcoală. un amestec de senzaţii ciudate, poate chiar cumva freudene. copilăria ta versus copilăria lui. laşi copilul să intre singur. el se întoarce spre tine cumva indiferent să te salute şi să-ţi facă semn să pleci, că el e destul de mare ca să se descurce singur, fără asistenţa şi ajutorul tău. iar tu oricum mai stai 2 minute pentru orice eventualitate în faţa intrării. îţi aprinzi o ţigară. clopoţelul se aude din interiorul clădirii. te uiţi la ceas, îţi aminteşti de şef şi fuga în transportul aglomerat, să nu cumva să întârzii la muncă mai mult decât de obicei.

şi iatamă-s cu amintiri şterse (si slavă Domnului) despre şcoala mea, dar în schimb m-am ales cu o zi pe care n-o so uit niciodată în viaţa mea. dimineaţa de azi.