Cronică Literară:
Doi insurgenţi de Cosmin Ciotloş
Marius Conkan, Extazul Sfântului Markon,
Bucureşti, Tracus Arte, 2012, 88 p.
Hose Pablo, Google translate: Ştefan-Vodă,
Bucureşti, Tracus Arte, 2012, 26 p.
[…]
Celălalt insurgent e un tânăr poet despre care am scris şi la debut: Hose Pablo. M-a fascinat,atunci (în 2007, când publica volumul Căpşune în inima mea) capacitatea lui de a-şi construi o mitologie de nowhere man. Începând cu pseudonimul care îi camuflează originea basarabeană (în acte, se numeşte Victor Neaga), totul la el e parcă făcut să fie de-a-ndoaselea. Pierzând un concurs de manuscrise, i se părea rezonabil să dedice cartea (scoasă în cele din urmă la o altă editură) tocmai juriului care-l respinsese. În plus, subtitlul plachetei („volum funerar pt generaţia 2000”) reprezenta un afront cu atât mai de impact cu cât venea din partea unui (aproape) adolescent cu o înfăţişare amintind de poeţii englezi ai secolului al nouăsprezecelea şi cu un discurs, sintactic vorbind, foarte apropiat de acela al fotbaliştilor români de la începutul anilor nouăzeci. Spuneam în cronica la Căpşune în inima mea, că fiecare citat reprodus s-ar cuveni punctat prin câte-un „sic” profesoral. Agramatismele acestea (involuntare sau nu) făceau însă tot farmecul volumului. Fiindcă plasau poezia lui Hose Pablo într-o zonă a autenticului. Nimic nu era pedant, forţat sau contrafăcut acolo.
În plus, la lectură, asemenea formulări deficitare produceau adevărate scintilaţii pe ecranul mental. Ele atrăgeau constant atenţia asupra naturii lingvistice a poeziei, scoţând-o, deci, de sub tirania emoţiei sau a traumei psihologice. Felul cum se prezintă, acum, al doilea volum al lui Hose Pablo îmi confirmă convingerea iniţială. Pentru acest rebel, există o cauză. Instinctiv, el defineşte poezia ca la carte: abatere, deviere, erezie. E suficient de lucid încât să conştientizeze că norma e în altă parte. Îşi găseşte, pe deasupra şi un alibi delicios: platforma Google translate (aşa se şi numeşte cartea). Acolo, motorul de căutare oferă, la trecerea dintr-un idiom în altul, variante destul de cinstite (cuvintele sunt echivalate cu destulă acurateţe), dar sub într-o topică cel puţin rizibilă. La fel stau lucrurile cu versurile lui Hose Pablo: „tu i-ai trimis probabil e happy day parcă” (p. 5); „tu ai stat puţin mâine la lucru” (p. 6); „ai spus că mâinele mele frumoase sunt” (p. 7); „şi parfumul apăruse că nu era înainte” (p. 8); „mă clătinam parcă dragostea mă legăna” (p. 9) şi aşa mai departe. În doar douăzeci de pagini de text sunt cuprinse de două ori pe-atâtea asemenea ciudăţenii. Formidabil mi se pare amănuntul că aceste disonanţe nu afectează totuşi curăţenia ansambului. Poemele din Google translate: Ştefan-Vodă au o graţie frapantă:
„ridic mâna dreaptă destul de nesigur/ oricum / aşa e atunci când visul îţi urmezi/ mi-o împlânt în piept/ scot de acolo inima o arunc/ o arunc undeva pe jos / pe un trotuar/ e plin asfaltul de mâzgă / etichete de la produse / etc./ continui să merg. voi ajunge unde m-am pornit./ durerea e insistentă / se strecoară până la creier./ încă nu am învăţat să lupt cu ea./ ajung în faţa scării tale./ au rămas multe lucruri neschimbate./ cea mai neschimbată a rămas noaptea” (p. 21).
Şi nu e singurul exemplu. Parcimonia îi e de mare ajutor lui Hose Pablo, care, practic, nu are loc să comită poeme slabe şi nici răbdare să resusciteze clişee: „la ştiri vorbesc despre o inimă de om./ tu nu ştii nimic despre asta îţi dau părul la o parte/ asta am aşteptat ani în şir sau poate mai mult./ mă ridic şi merg undeva spre baie/ în cap apare parazitar o melodie de celentano/ mă atingi. ţi-e frică de mine./ încerc să te liniştesc să nu-ţi fie frică/ pentru că s-ar putea să nu exist pe bune” (p. 25). Amăgitor până la seducţie, finalul pare desprins din Poemul de purpură al lui Mihai Ursachi. De fapt, dacă e să căutăm posibile apropieri, mai inspirat ar fi să vorbim despre un anume bacovianism. Nu, de bună seamă, cel cunoscut îndeobşte, din Plumb sau Lacustră, ci acela idiomatic defect, care se instaurează abia la maturitate şi care se manifestă în câteun „Şi-o păsărică în grădina brumată/ În liniştea rece, a iarnă-a făcut” (Belşug) sau „Te voi aştepta într-o zi sau într-o noapte oarecare/ Pentru ca să văd dacă mai pot să am o preocupare” (Vae soli…). Acelaşi efort al emisiei verbale, acelaşi tremur al sclerozei generalizate îl însoţesc şi pe Hose Pablo la fiecare ieşire din prelungile sale tăceri. Sursa acestei paralizii pare să fie de natură erotică (în fond, toate poemele de aici sunt poeme de dragoste). Rezultatul, însă, e acelaşi, de un insolit irezistibil. Dacă e adevărat că poezia bună poate exista prin vocaţie (aşa, substanţialist), dincolo de cultură, de exerciţiu, de influenţe, Hose Pablo e, dintre tineri, exemplul cel mai edificator.
hosă, o pivă? 