tablou de iarnă

soarele topeşte, pe unde apucă, suprafeţe mici de zăpadă. nici zăpada, dacă e s-o luăm pe bune, nu-i foarte insistentă să rămână jos. a nins doar aşa, să ne ungă ochii: poftiţi nişte zăpadă, măcar pentru bucuria ăstora mici. copiii, dacă tot veni vorba, umblă haotic prin curte ca nişte molecule într-o substanţă. copii îmbrăcaţi în haine colorate. în violet, verde ţipător, portocaliu sau pantaloni roşii. copii ai săracilor, ai clasei de mijloc sau pur şi simplu copii – toţi uită de bani circulând în mici cete. abia doar când vor ajunge acasă, uitându-se în ochii părinţilor îşi vor aminti că diseară iar ciorbă e de mâncare, sau, unii, îşi vor aminti că undeva în frigider se învecheşte o pizza, nişte peşte roşu (mâncare deloc pentru copii), iar batonaşele de mars au prins un strat alb deasupra.
eu pufăi dintr-o ţigară şi moi buzele într-o ceaşcă micuţă de cafea. acum am observat, în blocul de vizavi, la al patrulea, o domniţă trage şi ea dintr-o ţigară. se pare că privim unul la altul. am plecat privirea în jos, ceaşca ei albă, din care ies mulţi aburi este vădit mai mare. unde se pune ceaşca mea microscopică, verzuie şi roasă aşa nu ştiu cum.
toate lucrurile frumoase şi bune pe care le facem, întru slava lui Dumnezeu să le facem, m-am gândit eu. pur şi simplu altfel nu are niciun sens. ceva mai devreme, tot azi, am stat la intrarea în biserică şi de trei ori am refuzat să intru. groaza îmi dădu câteva icnituri, nişte greţuri mă apucase: gândeşte-te la copii.
să nu ezităm când vine vorba de rugăciuni. îmi place s-o fac pe durul dar dacă după slava mea mă gonesc, degeaba alerg. în tot acest preludiu de ianuarie, rugăciunea se înalţă deasupra tuturor lucrurilor. ce-i drept, venise pe mail şi o propunere de a scrie un scenariu… dar zău, cu mâna pe inimă spun: nu ştiu cum să-l încep.